Romanul:
Străinul
Prolog
E frig, e Decembrie, e o
iarnă din cele cu inimă. Şi cu toate că gerul îşi demonstrează abilităţile la
cel mai înalt nivel, un vântişor încăpăţinat de felul lui, continuă să facă
ravagii în sufletele deja îngheţate şi singuratice ale oamenilor.
Zăpada, care în această
iarnă a fost împărţită cu mână largă de ceruri,
străluceşte fermecător în lumina palidă a lampadelor care stau de veghe pe o
parte şi pe alta a aleelor. Oraşul care în serile precedente la această oră târzie
dormea deja, acum e foarte gălăgios. Lumea grăbită mai dă târcoale prin magazinele
şi tarabele încărcate cu mâncare şi băutură. Fiecare îşi doreşte ca mesele să
le fie pline cu bucate, chiar în ciuda faptului că preţurile depăşesc cu mult
costul propriu. E sărbătoare.
În spatele ferestrelor care
privesc cu o căldură indiferentă în frigul de afară, e forfotă mare.
Gospodinele, care mai de care trebăluiesc prin bucătărie făcându-şi de lucru pe
lângă cuptoarele electrice şi aragaze. Mirosul bucatelor împreună cu fumul
cuptoarelor au împânzit văzduhul deasupra oraşului. Şi toată această situaţie
înfierbântată, peste câteva ore bune era deja călduţă, gata pentru visele pe
care le pregătise noaptea micuţilor ei …
Capitolul
1
Cadoul
- E cald şi bine aici. – îşi
spuse în gând, cu un zâmbet care îi înflorise
în colţul buzişoarelor dar rămase întins pe spate cu ochii închişi încă o bună
bucată de vreme.
Într-adevăr se simţea mult
mai bine aici decât în internatul din orăşelul lui, de unde fugise noaptea
trecută, şi binele ăsta consta în libertatea cu care era dăruit de acest
locuşor călduţ. După părerea lui dormise mult, era deja dimineaţa. Afară lumea
se grăbea care şi încotro. Nu vedea prea multe printre zăbrelele geamului
minuscul de la subsolul blocului, care mai mult seamănă cu o gaură în perete, dar
ceea ce îi oferea deschizătura îi era îndeajuns ca să stea la cald şi să admire
forfota din partea cealaltă a zidului. Foamea începu să-i dea de ştire. Şi-a
adus aminte că nu mâncase nimic de ieri de la amiază pentru că îşi făcuse nişte
rezerve pentru zilele următoare. Automat mânuţa-i cu degetele fine se întinse
spre buzunăraşul paltonaşului, de unde scoase câteva felii de pâine unse cu
magiun de mere, care erau învelite în nişte şerveţele de hârtie. Dejunul a fost
delicios dar puţin pentru că îşi lăsase câte ceva şi pentru seară, în caz că
nu-i va merge azi.
Se oprise în faţa unei uşi impunătoare din lemn masiv acoperit cu lac. La sonerie
nu ajungea pentru că era amplasată prea sus, dar nici nu era cazul. Dupa câteva
ciocănituri, uşa se deschise brusc şi în faţa lui apăru un uriaş cu privirile
afumate şi cu un rânjet zugrăvit pe faţă. Dar prea repede se făcu serios când
îi răsări în faţă o creatură mică, învelită într-un paltonaş, să fi avut la
vre-un metru cu tot cu căciulă. Uriaşul privi un timp la boţitura din faţa lui
care stătea nemişcată, de parcă i-ar fi dat cineva comanda de “Drepţi!”. Piciul
se sperie şi vru s-o ia la picior când omul se încreţi cu toată fizionomia şi
aplecându-se spre el îi puse o întrebare, care mai mult semăna cu un mormăit de
urs:
- Şi? Ce vrei? –
pironindul pe băieţel cu ochii care abia se zăreau din dosul fălcilor.
- Nene, - spuse el neâncrezut,
- ce te lasă Dumnezeu să dai unui copil orfan.
Urmă o tăcere
îndelungă, în care grămada de carne prelungea să-l pironească cu privirile pe
sărman şi încerca să-şi închipuie vizual oare cu ce ar putea să-i fie de folos
copilaşului. Urmă acelaşi mormăit:
- Aşteaptă. - Şi
dispăru în dosul uşii.
După vreo câteva minute
apăru în chenarul uşii cu un săculeţ de hârtie în mână pe care scria
“McDonalds” şi care era plin cu dulciuri de tot felul, îl privi pe băiat cu un
entuziasm sporit în timp ce-i întindea pachetul:
- Na, ia şi mănâncă, -
apoi după ce tăcu pentru un moment, adăogă – e sărbătoare … - parcă scuzându-se
pentru gest.
- Mulţumesc nene – îi
spuse copilaşul.
Dar omul dădu din mâna
şi cu un zâmbet abia prins în colţul gurii închise uşa.
Cu pacheţelul în mână
a ieşit din scara blocului în care se afla şi adăpostul lui şi o porni spre
intrarea în subsol ca să ducă pacheţelul cu merinde şi să-l lase la adăpost până
la întoarcerea lui. Un poliţist care îşi făcea rondul de dimineaţă pe perimetru
îl observă, privi pentru o clipă în urma lui parcă căutând să vadă ceva … dar
când băieţaşul dispăru după colţul blocului, căscă a plictiseală şi îşi
continuă drumul alene. Ajuns la locul lui, desfăcu pachetul şi cu curiozitate
începu să scoată din el bunătăţile date de uriaş. Erau două banane, câteva
portocale şi aproape la un kilogram de caramelă amestecată cu ciocolată. Desfăcu
o banană şi dintr-o suflare o înghiţi pe loc apoi luă o portocală şi o găti şi
pe aceasta. Întinse mâna să mai ia una dar se opri brusc, luă o mâna de
ciocolată în două cu caramelă şi le ticsi în buzunăraşul paltonului, apoi strânse
pachetul cu ce a rămas şi îl dosi între cârpele care îi ţineau de aşternut.
Făcu câţiva paşi spre ieşire dar se opri şi întoarse capul, privi încă o dată
la locul unde îşi ascunse comoara şi ieşi repede din încăpere.
Afară gerul se mai
muie un pic şi vântul se oprise. Soarele care urcase deja binişor pe scara
cerului te orbea cu razele lui strălucitoare, dar nici în jos nu puteai privi
pentru că-ţi dădeau lacrimile de la scânteiele de lumină colorată pe care le
făcea zăpada. Era o zi frumoasă. Şi neuitându-ne la aglomeraţia de pe străzi
totuşi era devreme. Parcă nici nu era un weekend care era aşteptat cu mare nerăbdare
de meseriaşi, un timp când îţi puteai permite să stai tolănit în pat până mai
târziu şi să profiţi de mângâierile dulci ale somnului … dar e sărbătoare, e o
excepţie, la rândul ei dorită.
Pentru un moment
zăbovi în faţa scării, privi în sus de parcă ar fi dorit să afle câte (nivele) etaje
are clădirea, apoi închizând ochiul drept o mai măsură încă o dată din tălpi în
creştet şi o sbughi înăuntru. Pe scări mai nu se tamponă cu o femeie înaintată
în vârstă, se scuză scurt şi îşi continuă fuga. Femeia privi în urma lui şi îşi
zise: “Unde s-o fi grăbit băieţaşul, că parcă nu este de printre ai noştri …”
răsuflă adânc şi porni încetişor spre ieşire.
Băieţaşul nostru
ajunse la ultimul etaj de sus al blocului. Era o casă obişnuită, cu nouă etaje
aşezată la margina oraşului. Se apropie de prima uşă care îi apăru în faţă. Avu
noroc că soneria era puţin mai jos decât precedenta, se ridică pe vârful degetelor
şi apăsă butonul. A început să cânte o melodie plăcută.
- Vin! – se auzi un
strigăt din partea cealaltă a uşii, era un glas de femeie. Peste câteva clipe
uşa se deschise îndărăt şi în faţă i se postă o femeie durdulie cu un zâmbet
larg pe faţă. Femeia îl privi cu un entuziasm sporit şi cu acelaşi zâmbet larg
care emana o căldură binevoitoare.
- Mamă, cine a venit? – se auzi un glas
dulce de fetiţă. Şi peste câteva clipe doi ochişori negri ca două mărgele îl
studiau cu atenţie.
- E … - a vrut să spună
femeia, dar …
- Petrică, spuse băieţelul repede,
privind la dulceaţa de lângă mama ei, mă cheamă Petrică, mai repetă el şi roşi
uşor. Îi întinse mâna politicos. Copila îşi ridică ochii şi o privi întrebător
pe mama ei, aceasta dădu afirmativ din cap abia observat. Fetiţa la rândul ei
îi întinse mâna.
- Cristina. – spuse ea scurt
şi îi zâmbi. Femeia care îi privea înduioşată într-un târziu rupse tăcerea.
- Al cui eşti măi
Petrică? Băiatul privi puţin cam încurcat dar îşi reveni repede.
- Pe mama mea o cheamă
Margareta – spuse el privind drept în ochii femeii şi tăcu, apoi pironinduşi
ochii în podea a suspinat.
- Măi Petrică, nu ţi-e
foame? – îl întrebă femeia şi fără să aştepte vre-un răspuns intră în
apartament. Fetiţa rămase cu el la uşă. Avea deja şase anişori. În Septembrie
anul viitor va merge la şcoală în clasa întâi, dar ştie deja Alfabetul şi
tăbliţa înmulţirii şi evident poate citi şi socoti binişor pentru vârsta ei.
- Dar tu de unde eşti,
unde e mama ta? – îl luă prin surprindere Cristina cu întrebările – eşti de la
noi din oraş? – Petrică o privi pe furiş.
- Nu, nu sunt de la voi, aseară am venit
aici în oraşul vostru. -răspunse el cu un ton scăzut.
- Cu părinţii? – i-o luă pe
dinainte Cristina fără să-i acorde o secundă pentru gândire.
- Nu, - spuse el scurt,
parcă dorind să scape de un roi de gânduri care îi inundaseră mintea. – Am
venit singur.
- Dar unde este tatăl tău,
cum îl cheamă? – îl întrebă iar fata curioasă. Dar nu primi nici un răspuns. Petrică
nu dorea să vorbească despre asta. După câteva clipe de tăcere Petrică o
întrebă pe Cristina:
- Dar tu ai tat... ? – dar
se opri brusc pentru că se auziră paşi care se apropiau, era mama Cristinei. Ea
avea în mână nişte bucăţi de chec aburind care tocmai fusese luat de pe foc.
- Uite, am aici nişte chec
dulce pentru tine. Îţi place checul? – îl întrebă femeia binevoitoare
întinzându-i o bucată, iar restul punândui-le într-o sacoşă. Petrică privi la
femeia care îi zâmbea frumos. Luă bucata într-o mână iar sacoşa în cealaltă şi
mulţumind femeii îi spuse puţin cam neâncrezut:
- Tanti, aş putea să mai vin
pe la dumneavoastră, - dar se opri, îi păru că spuse ceva ce nu trebuia, dar
vrând ne vrând termină fraza puţin mai încet – când îmi v-a fi foame?
Femeia care îl mânca cu
ochii de pe picioare, exclamă:
- Desigur tanti, desigur că
poţi să vii! Vino oricând când vei dori.
Pe băieţel îl copleşiseră
lacrimile dar mulţumind în fugă şi ca să nu-şi demasce slăbiciunile o luă în
jos pe scări. Cristina care privea nedumerită la toată această scenă o întrebă
pe mama ei:
- Mamă, Petrică o să mai
vină pe la noi?
- Da dragă, - spuse
gospodina şi îşi strânse în braţe odorul. –
O să mai vină. – îşi şterse
pe furiş o lacrimă care vru să treacă neobservată şi spuse: - Haidem înăuntru
dragă.
Uşa se închise în urma
lor...
Această dimineaţă nu era o
excepţie pentru el, aşa că la fel ca în toate dimineţile rămase întins pe spate
savurând plăcerea libertăţii. În comparaţie cu gerul de afară; aici era cald.
Era o încăpere nu prea mare şi tavanul era destul de jos aşa că căldura care
venea de la ţevile conductei cu apă fierbinte care încălzeau apartamentele
blocului era de ajuns ca să te facă să azvârli de pe tine vre-o câteva rânduri
de haine. Într-un colţ al încăperii se aflau o grămadă de cârpe care erau
aşezate comod pe o saltea veche şi murdară. Lumina pătrundea printr-o fereastră
mică care pe dinafară era închisă cu nişte gratii, dar era destulă ca să te
orientezi împrejur. Pereţii erau din blocuri mari de piatră. Uşa la rândul ei
era mică şi era situată faţă în faţă cu deschizătura.
În ograda blocului era
situată o parcare mică şi un teren de joacă amenajat frumos cu un scrânciob, o
nisipieră şi câteva tobogane.
Pe o bancă, puţin mai într-o
parte de ochii lumii şedea un omulean cu ochii pierduţi undeva în altă lume. Nu
era prea înalt dar nici josuţ, era de înălţime medie. Tot ce avea, era pe el;
un palton vechi şi ros pe alocuri de molii, o pereche de pantaloni la dungă, şi
aceştia de prin anii optzeci, o pereche de ciubote de cauciuc şi un pulover cu
gât. Pe cap nu avea nimic, avea doar părul cărunt care şi acesta la rândul lui
nu-i acoperea tot capul. Petrică se apropie de el şi se aşeză alături. Omul se
întoarse şi îl privi tăcut, era neberberit şi avea faţa plină de riduri care îl
făceau să arate mai în vârstă de cei patruzeci şi ceva de ani pe care îi avea.
Omului nu-i trebui mult ca
să înţeleagă că băieţelul de lângă el este orfan. Îi dădură lacrimile dar el
îşi întoarse privirile întrebându-se în gând: „Dumnezeule, dar el cu ce a
greşit de i-ai dat o aşa soartă?” , Petrică observă că omul îşi ascundea
lacrimile şi în simplitatea lui de copil îl întreabă:
- Nene, te-a obijduit
cineva?
Omul îşi întoarse privirile
către copil şi cu mâneca dreaptă îşi şterse lacrimile, apoi îl privi cu ochii
de culoarea cerului şi-i spuse blând:
- Da nene, ai mei m-au
obijduit... – apoi după câteva clipe de tăcere mai ştergându-şi odată lacrimile
care îi inundară ochii, continuă – m-au lăsat de unul singur, aici, au
plecat... – dar nu reuşi să mai pronunţe un cuvânt măcar.
Petrică se lipi de el şi îi
puse o mână pe umăr, încercă să-l îmbărbăteze:
- Mai devreme sau mai târziu
se vor întoarce ei... – dar omul dadu energic din cap:
- Nu, nu se vor mai întoarce
niciodată la mine – spuse şi îşi astupă faţa cu mânile. Petrică îşi lipi capul
de umărul lui şi şezură aşa un timp în tăcere până omul se linişti.
- Cum te cheamă băieţele? – îl
întrebă omul, privindu-l cu drag:
- Petrică. Dar pe dumneata?
– îl întrebă la rândul lui băiatul.
- Poţi să-mi spui nenea
Nicolae. – îi răspunse bărbatul şi continuă:
- Dar de unde eşti măi
Petrică?
- Din O..., nu demult am
venit aici în oraşul vostru.
- Dar unde sunt părinţii tăi
măi Petrică? Cu cine ai venit în oraşul nostru? – îl întrebă nenea Nicolae ştiind
prea bine că copilul mai degrabă o să prefere să răspundă la altă întrebare.
Petrică îl privi în ochi şi îi răspunse cu o sinceritate de invidiat.
- Am venit de unul singur în
oraş, tăcu puţin apoi continuă cu vocea uşor tremurândă – nu ştiu unde sunt părinţii
mei... eu am fugit din internat. Omul îl privi tăcut dar cu înţelegere.
- Pe mama mea o cheamă
Margareta – continuă el... apoi după o pauză nu prea lungă – pe tata Ion, dar
eu nici nu l-am văzut în ochi, mama mi-a
spus că încă când eram mic de tot el ne-a părăsit şi a plecat într-o ţară la
muncă şi nu s-a mai întors. Au stat o vreme în tăcere, fiecare scufundat în gândurile
lui. Nenea Nicolae a spart într-un târziu tăcerea.
- Dar de ce ai fugit de la
internat mă? - ... După o tăcere cu înţeles, Petrică începu să-şi depene
povestea.
Nici n-au observat cum
soarele se ascunse în dosul caselor şi afară începu să se simtă tot mai mult
gerul. Nenea Nicolae se sculă de pe bancă şi cu un gest de părere de rău îi
spuse băiatului:
- Măi Petrică te-aş lua cu mine
dar nici eu nu prea am unde mă duce.
- Nu-ţi fă griji nene, că am
eu unde înopta – apoi reflectând puţin, prelungi – dacă vrei poţi să mergi şi
mata cu mine, voi găsi eu unde să te culc. – spuse el şi îl privi ştrengăreşte.
Omul se încreţi şi puse o privire
ca şi cum n-ar fi înţeles despre ce merge vorba, dar băieţelul din faţa lui era
prea hotărât şi încrezut în ceea ce spunea. Bufni într-un râs molipsitor care
îl făcu şi pe Petrică să uite puţin de situaţia în care se afla şi cu o
dispoziţie bună porniră amândoi spre locul cu pricina, călcând vioi prin zăpada
care scârţâia mofturoasă sub tălpi măsurându-le pasul.
- Petrică, - se auzi în
spatele băieţelului. – Nu ai îngheţat mă?
Băiatul se întoarse şi privi
spre femeia care se apropia de el, era tanti Ludmila, mama Cristinei.
- Bună ziua tanti Ludmila! –
îi spuse politicos Petrică şi o întrebă:
- Dar dumneata de unde vii?
Femeia se opri şi puse
geanta de mărime mijlocie care era plină, pe scaunul din faţa blocului. Se
aşeză alături ca să-şi tragă sufletul, se scotoci prin buzunarele şubei şi
scoase câteva ciocolate pe care le întinse băiatului.
- Am fost până la târg ca să
cumpăr ceva de mâncare. Dar tu ce faci aici singur, nu ai îngheţat? – îl
întrebă femeia cu blândeţe, privindu-l în ochi.
- Mă gândeam la viaţă –
spuse el şi zâmbi ştrengăreşte apoi adăogă: - afară e minunat, nu-i aşa?
Femeia continua să-l
privească şi parcă aştepta un alt răspuns, ceva mai lămurit. Petrică a înţeles
că nu e momentul să ascundă ceva, aşa că:
- Mă gândeam la mama... – şi
după o pauză – mi-e dor de ea. – Glasul începu să-i tremure uşor şi ochii se
umeziră.
Femeia îl cuprinse în braţe
şi îl strânse la piept cu drag, îi şterse lacrimile şi cu blândeţe în glas îi
spuse:
- Nu vrei să-mi povesteşti
puţin despre părinţii tăi?
- ... când aveam cinci
anişori m-au luat de la mama şi m-au dus la internat. – tăcu pentru un moment,
nu ştia cu ce să prelungească. - ... A fost o iarnă grea când s-a întâmplat
asta. Mama nu avea de lucru undeva de vre-o câteva luni. La noi acasă aproape
în fiecare seară era bordel. Nişte cunoştinţe vechi de-ale mamei veneau la ea
şi şedeau nopţi întregi la bucătărie cu sticla de rachiu şi bere, şi asta a
ţinut până când vecinii au mers la poliţie şi s-au jeluit că era gălăgie mare.
Când a venit poliţia şi au văzut în ce stare era mama şi în ce condiţii trăiam,
au hotărât să mă dea la internat iar mamei i-au intentat un dosar penal şi i-au
luat dreptul asupra mea. Trei ani de zile am stat la internat apoi am fugit de
acoloşi am venit aici în oraşul vostru ca să nu mă găsească poliţia şi să mă
ducă înapoi la internat. ...
Tanti Ludmila îl privea tăcută, din când în
când îşi ducea o mână la ochi ca după aceea să-l strângă iar la piept pe
copilaş.
- Măi Petrică, - îl întrebă
tanti Ludmila într-un târziu, - dar unde stai tu nopţile?
Petrică privi la ea surprins
de întrebare, - dar tanti Ludmila nu-i lăsă dreptul de a nu răspunde la această
întrebare, mai mult, îl privea drept în ochi şi parcă încerca să citească
răspunsul.
- Dorm în subsolul blocului
dumneavoastră, dar e cald acolo – se grăbi să adaoge Petrică.
- Asta nu e scuză măi
Petrică, - îl dojeni blând femeia apoi după o scurtă tăcere îi spuse: - deseară
o să dormi la noi şi nu accept nici un fel de scuză. – Termină femeia cu vorba
şi se sculă de pe bancă, îşi luă într-o mână geanta şi a doua o întinse lui
Petrică.
- Haidem în casă, o să-ţi
fac un ceai cu miere de albine căci văd că ai îngheţat bine.
Petrică se sculă, porniră amândoi înspre
scară. Tot drumul până în apartament în căpuşorul lui se roteau tot felul de gânduri:
„Ce v-a face nenea Nicolae deseară singur?” , se simţea ruşinat că îl v-a lăsa
pe om singur în subsol dar pe de altă parte i se bucura inima că va avea parte
de o mâncare bună şi un locuşor moale şi călduţ. „Sau poate să o întreb pe
tanti Ludmila pentru nenea Nicolae, dar ...” alungă toate aceste gânduri când
ajunseră în faţa uşei deja foarte bine cunoscută. Tanti Ludmila apăsă butonul
de la sonerie şi din nou aceeaşi melodie plăcută se făcu auzită.
- Cine e? – se auzi din
dosul uşii glasul Cristinei, ce semăna cu un clinchet de clopoţel.
- Mămica. – spuse scurt
femeia.
Se auzi cum se învârti cheia
în broasca uşii şi apoi se deschise îndărăt.
- Mamă, mamă ... – vru să
spună ceva Cristina dar rămase cu gura căscată când îl văzu pe Petrică care
intră în urma mamei.
- Bună ziua Cristina. –
spuse Petrică timid şi lăsă privirile în jos.
- Bună ziua Petrică. – îi
răspunse fata şi o privi pe mama ei întrebător.
- Intră Petrică şi
descalţă-te, simte-te ca acasă. – îi spuse tanti Ludmila, apoi continuă privind
pe rând la copii – Petrică v-a locui la noi, Cristina, şi v-a dormi în camera
fratelui tău.
Cristinei au început să-i
strălucească ochii de bucurie, îşi dorea de mult un frăţior. Se apropie de
Petrică şi îl luă de mână.
- Mamă pot... ? – vru să
întrebe Cristina.
- Da draga mea, arată-i lui
Petrică camera lui. – spuse femeia şi porni spre bucătărie cu geanta în mână.
Copiii porniră în această
aventură cu mare bucurie.
Camera era încăpătoare, de
forma unui dreptunghi. Avea un geam mare prin care pătrundeau razele soarelui
care desenau iepuraşi jucăuşi pe perete.
Lângă geam era o măsuţă comodă pentru scris, puţin mai într-o parte, - un dulap
plin cu cărţi. Se pare că fostului stăpân îi plăcea foarte mult să citească.
Patul se afla faţă în faţă cu geamul, numai că în partea opusă a camerei. Pe
perete erau atârnate nişte tablouri frumoase. Pe dulap erau nişte fotografii în
rame unde erau întipărită o familie frumoasă, dar printre ele era o poză puţin
mai mare, la care Petrică îşi reţinu pentru un moment privirea.
- E fratele tău? – o întrebă
pe Cristina.
- Da. – spuse ea scurt.
- Dar unde e el acum, el nu
va veni deseară acasă? – o întrebă Petrică curios.
- A murit la război, - spuse
fetiţa – aşa mi-a spus mama.
- Dar cum îl chema? Demult a
fost asta? – o năvăli Petrică cu întrebările.
- Mama spune că eu aveam
abia un anişor când el a plecat la război şi nu s-a mai întors, a murit acolo.
- Dar câţi ani ai acum? – o
întrebă Petrică.
- Şase. – răspunse Cristina.
- Înseamnă că cu cinci ani
în urmă, - făcu o concluzie Petrică – a murit fratele tău. Dar cum îl chema pe
fratele tău? – îşi repetă Petrică întrebarea la care nu primi răspuns.
- Ionel, - spuse Cristina –
aşa îi spunea mama dar în paşaport e scris Ion, - adăogă ea cu o notă a celei
ce ştie a citi, în glas.
- Da?! – întrebă mirat
Petrică – pe tatăl meu tot îl chema Ion.
Cristina făcu ochii mari:
- La fel ca pe fratele meu,
- spuse ea şi îi zîmbi.
Între timp tanti Ludmila
pregătise mâncarea şi chemă copii la masă.
După prânz copiii se
retraseră în cămeruţa Cristinei şi se jucau. Tanti Ludmila strânse masa şi
spălă vesela apoi trecu şi ea în camera de zi şi se aşeză pe o canapea. Nu-i
dădeau pace gândurile conversaţiei din timpul mesei.
E o dimineaţă rece, încă e
întunerec, nu se aude nimic. În jur e o linişte ca de mormânt, numai din când
în când se mai aude câte o notă pe portativul văzduhului adusă de către un
“prinţ” adormit sau ceva ce seamănă cu un fluierat de pasăre.
Soarele şi-a făcut apariţia
la orizont şi cu lumina sa creând o lucire străvezie pe bolta cerului, la
început în ton mai roşietic ca mai apoi să îmbrace o culoare galbenă
strălucitoare … se pare a fi un început de zi frumos. Natura adormită fiind
atinsă de razele mângâietoare ale soarelui; învie, se trezeşte parcă la viaţă,
dintr-un somn care pare că a durat prea mult … poate o veşnicie. Cine ştie? După noaptea ce a trecut
se pare că lumina zilei a fost aşteptată cu multă nerăbdare. Atinşi de lumina
caldă a soarelui florile îşi deschid bobocii pentru a se bucura şi ei de noua
zi din viaţa lor. O boare de vânt adie printre firele de iarbă uşor înviorând
natura. Atinşi de roua ce se prelinge pe petale, ei parcă s-ar înfrupta din
nectarul stropilor care le aduce înviorarea mult aşteptată.
Soarele ca un viteaz a
urcat tot mai falnic pe scara cerului, şi lumina care era slabă la început a
crescut într-o adevărată sclipire care reflectată de bulbii străvezii par nişte
diamante foarte preţioase, totul în jur sa umplut de o voioşie copilărească.
Tot acest proces al învierii parcă este condus de o muzică divină care pare a
fi dirijată sau mânuită de bagheta unui dirijor iscusit, care îşi cunoaşte
arta.
Toată lumea învie,
toate vietăţile se trezesc la viaţă şi mulţumind prin închinare Creatorului
pentru acest nou început se pornesc fiecare în drumul lor, scăldându-se în
lumina soarelui şi bucurându-se de adierea vântului de primăvară.
Multe s-au schimbat cu
sosirea primăverii. ........(v-a urma)
